Cum am ajuns fotograf de turiști în Rhodos

Marea evadare

Cineva mă întreba acum câteva zile când m-am apucat de fotografie, de fapt. Deși m-am jucat de-a fotografia în facultate, ca reporter la revista Opinia Studențească și mai apoi, în Olanda, când am mers cu bursă Erasmus și am primit de la școală un DSRL preț de câteva luni, momentul zero pe care îl povestesc tuturor este unul de care sunt în continuare foarte mândră: marea mea evadare pe insula Rodos.

Spun că sunt mândră pentru că, deși aveam un job ok ca redactor la revista ELLE și locuiam într-o garsonieră drăguță pe care ce conta că urma să o plătesc cu vârf și îndesat pentru încă vreo 30 de ani la bancă, eram frustrată și nefericită. Și am găsit curajul și motivația să plec, în ciuda opoziției celor din jur.

10% fotograf

Cum am ajuns acolo? Simplu: am aplicat la două joburi de hotel photographer pe e-jobs. După mai multe interviuri pe skype, mi-am dat demisia, mi-am luat biletul de avion și am plecat. 

Fotografiatul era 10% din jobul nostru. În fiecare zi mergeam la câte un hotel de pe insulă, unde încercam să convingem turiștii să stea la pozat, când veneau seara să ia cina la restaurant. Dimineața încercam să le vindem cât mai multe poze făcute cu o seară înainte. Jobul era al naibii de greu. Ne trezeam la 6 dimineata, la 7 eram deja la hotel unde căram niște panouri de lemn super grele pe care expuneam fotografiile. Pe drum trebuia să memorăm fețele turiștilor pentru a-i putea recunoaște ușor când veneau la micul dejun. După ce încheiam vânzarea în jurul prânzului, mergeam să predăm banii și aveam câteva ore libere, până la cinci după-amiaza când îmbrăcam tricoul roșu și porneam spre alt hotel la pozat. La 11 noaptea ne întorceam frânți în cameră și rar mai găseam energie să ieșim în oraș. Locuiam în Faliraki, stațiunea petrecăreților, unde veneau să se facă muci toți puștanii din Marea Britanie.

Mai mult decât fotografie, am învățat să interacționez cu oamenii în toate limbile pământului, să le anticipez reacțiile, să zâmbesc fără întrerupere, să fiu pozitivă. Turiștii nu au chef să vadă fețe triste în vacanță, nu-i așa? Mi-am învins temporar frica și am condus o mașină, chiar dacă în ultima zi pe insulă i-am stricat ziua de plajă unei grecoaice lovindu-mă de ea. Ne-am despărțit prietene. Au fost atâtea lecții de viață în experiența aia, încât acum, privind în urmă, mă întreb ce ață a destinului m-a tras într-acolo.

Libertate, frate!

Înlocuisem subteranul Dristor-Victoriei cu o șosea cu serpentine, mărginită de munți stâncoși pe o parte și de plaje pe cealaltă. În camera mică în care stăteam, ce aducea mult cu o cameră de cămin, mi-am reevaluat viața. Eram doar eu cu mine, fără mobilier inutil, fără tone de cărți pe care nu aveam să le citesc niciodată, fără prieteni, fără haine. Îmi lipsea viața socială de la revistă, însă aveam un sentiment de libertate nemărginit. În fiecare zi primeam bonus din vânzări și senzația că pot face 20 de euro în plus zilnic mă făcea să evaluez altfel modul în care îmi cheltuiam banii. Cât e rochia aia? 20 de euro? Îi fac mâine și mă duc să mi-o cumpăr. În singura jumătate de zi liberă pe care o aveam, luam mașina de la muncă, puneam benzină și plecam să explorăm insula. În curte aveam piscină și un portocal înflorit care mirosea divin. Cearcănele îmi dispăruseră și le luase locul un bronz auriu, pe care îl căpătam în puținele ore de stat la plajă. Iubeam drumețiile pe insulă, mai ales în lunile de început, când stațiunile erau aproape părăsite, iar soarele nu pârjolea încă insula.  Aparatul foto mă însoțea peste tot și acolo am făcut primele mele serii de scaune, porți, pisici și alei. Am fost odată la capătul din sud al insulei, la Prasonisi, acolo unde o limbă de nisip desparte oceanele și unde se adunau surferii. Nu am mai regăsit libertatea acelui loc decât la noi, în deltă, la Sfântu Gheorghe, unde merg în fiecare an să îmi reîncarc bateriile. 

Când m-am întors acasă în România, am revenit la revistă ca redactor, dar în paralel am început să fac și fotografii amicilor la nunți și botezuri. Dar despre prima mea nuntă, unde au fost nași Andra și Cătălin Măruță promit să vă povestesc în altă postare, aici pe blog.